Antrenori care au contribuit la istoria echipei de fotbal Jiul Petroşani. Traian Ionescu- antrenorul fără jumătăţi de măsură

Apariţia sa era pitorească: siluetă elegantă, înveşmântată în culori închise, terminată cu o pălărie de  păstor anglican. Sub bordurile ei late ca o straşină, cu un zâmbet subţire, tăios enigmatic se află renumitul antrenor care în perioada 1946-1982 era clasat pe locul 2, după Angelo Niculescu în topul naţional, ca un tehnician, ca palmares realizat la echipele instruite la fotbalişti talentaţi descoperiţi şi formaţi. După două decenii de activitate, fostul portar al Juventusului (Petrolul Ploieşti) a cucerit cinci titluri de campion naţional cu Dinamo Bucureşti, două cupe ale României, cu aceiaşi echipă un campionat câştigat de Turcia, la cârmă renumitei formaţii Fenerbache, câteva victorii cu naţionala de juniori a României şi a descoperit şi format talente ca Opahschi, Florea, Tabarcea, Dridea, Badea, fraţii Nunweiler, Frăţilă, Dumitrache, Dinu, Lucescu, Moldovan, Marica, Vlad, Cheran, Nae Ionescu… Echipa Jiul Petroşani a pregătit-o în anul competiţional 1977-1978, clasând echipa pe locul 7. Eu l-aş compara, ca seriozitate şi eleganţa ţinutei, cu Jose Mourinho de la Real Madrid. Era antrenorul, adversar al jumătăţilor de măsură, a compromisurilor, a mediocrităţii şi lipsa de perspectivă. Severitatea era una din armele pedagogice, a declatar presei vremii. Severitatea este una din armele pedagogice. Jucătorii nu mă iubesc, pentru că le impun o sumedenie de sacrificii, pretinse de marea performanţă.
Traian Ionescu a fost jucător al Casei Centrale a armatei Bucureşti ca fotbalist. În 1953, când a venit Voinescu ca titular, Ionescu s-a transferat la casa armatei Câmpulung Moldovenesc, întrucât nu-i plăcea să fie rezervă de unde şi-a cucerit funcţia de portar al naţionalei. În 1953, el se retrage, lăsând locul portarilor tineri cum era Toma şi Birtaşu. A pus ” bocancii în cui” şi s-a apucat de antrenorat. Prima echipă a fost casa armatei Craiova, unde a lucrat câteva luni, pentru că s-a desfinţat. La solicitarea conducerii UCFS (organul central de sport) preia echipa naţională de juniori. Prima satisfacţie a avut-o în 1954 când selecţionata României a învins cu 1-0 naţionala Ungariei. Pentru că organul central a vrut să se amestece în formarea echipei naţionale s-a retras. A plecat, în 1955, la Petrolul, la fosta sa echipă de club (Juvetus). Cu sprijinul organelor locale şi a clubului, Ionescu, a facut o severă selecţie în judeţ, reuşind să depisteze talente, care în viitor vor fi jucători de bază a Petrolului, Mircea Dridea I, Virgil dridea II, sfetcu Enăchescu, Florea Badea… Cu acest nucleu de jucători Petrolul în următorii 3 ani, a câştigat trei campionate şi o ediţie de Cupa României. La 25 noiembrie 1960, preia echipa Dinamo Bucureşti. A scos din lot o serie de jucători “tomnateci” Cosma, Szakacii I şi II Szoke şi alţii a adus alţi tineri dornici de afirmare Ivan Ştefan, Stoenescu, Pîrcalab, Varga, EneII, Dumitrache, Dinu, Lucescu, Grozea… Cu formaţia nouă a câştigat patru titluri de echipă campioană a ţării (1962,1963, 1964, 1965). Ionescu a întâmpinat greutăţi din partea conducerii clubului, privind, activitatea juniorilor, de care el se interesa permanent. Acest fapt face ca el să facă plecări temporare în 1961, 1964.
Dinamo, construită de Traian Ionescu, a devenit treptat o forţă în campionatul republican şi va constitui un nucleu în jurul căruia Angelo Niculescu va construi, naţionala cu care s-a participat la CM din Mexic. După un deceniu de activitate la Dinamo, pleacă în Turcia ca antrenor cu Fenerbahce, cu care câştigă titlul naţional. După un an competiţional revine în ţară, tot la Dinamo unde câştigă titlul naţional cu echipa şi ratează Cupa României. În 1972, s-a despărţit definitiv de clubul Dinamo, ultimele luni s-a ocupat de formaţia de juniori. În 1973, este antrenor voluntar la Sportul, ajungându-l pe Gigi Ola în pregătire.
În 1976, tot în “tandemul” cu Gigi Ola antrenează  formaţia Olimpia Satu Mare. A avut ghinion, a avut un accident de maşină. Stând în spital a avut satisfacţia să primească sute de telegrame şi scrisori, de la foştii lui jucători şi iubitori de fotbal, care îi doreau însănătoşire grabnică şi revenirea pe gazon.
În toamna anului 1977, vine la CS Jiul Petroşani, unde are ca secund pe fostul elev al lui Ene II şi în lot fotbalişti de talie internaţională înaintaşi în vârstă, unde prin stilul lui de antrenamente şi exigenţă, reuşeşte să omogenizeze echipa şi so menţină la cote bune de performanţă. În lot au fost şi trei dinamovişti, consacratul Covai, Stoichiţă, Dumitrache care ereau jucători de bază a formaţiei. Nu s-a cerut să facă o selecţie în judeţ pentru întinerirea din mers a lotului, lucru ce l-a determinat ca după încheerea anului competiţional, să plece la formaţia Dinamo Bacău.
În 1980, adica la un sfert de veac, revine la echipa Petrolul, din divizia B, cu scop de a promova în divizia A. Nu reuşeşte. Organizează o selecţie de tineri fotbalişti talentaţi, construind o formaţie care va promova în următorul an. De la Ploieşti a revenit la CS Steaua, club unde a fost patron al echipei şi naţionalei. A rezistat doar 4 luni, din cauza neinţelegerii cu conducerea clubului. Se retrage. A fost antrenor controversat, Dificil dar şi bun tehnician. A avut o mare decepţie. Baiatul său care vroia să ajungă fotbalist, la vârsta de 15 ani a avut o dublă fractură, urmată de o pleurezie care a recidivat. Traian Ionescu a avut 2 pasiuni în viaţă: fotbalul şi familia.

http://gazetavaii.ro

Reclame
Published in: on 3 august 2011 at 16:32  Comments (1)  
Tags: , , ,